Îi pomenesc din nou pe blog. Studenţi la aceeaşi facultate,  insomniaci, iubitori ai promoţiilor din Carrefour, gălăgioşi şi extrem de diferiţi. Ne-am regăsit, parţial, în studentul lui Dostoievski –  fără-un chior în buzunar. Dar noi n-am fost, aproape niciodată, demoralizaţi de lipsa banilor. Am învăţat că omleta ori pâinea cu margarină pot servi, la fel de bine, ca mic dejun, prânz ori cină, că o ţigară se poate împărţi la patru persoane sau că hârtia igienică împrumutată este întotdeauna mai moale. Am împărţit împreună perioada pre-maturitate. Am învăţat să fim responsabili, n-am dormit niciodată în noaptea dinaintea examenelor. Iertată-mi fie repetiţia, dar, mai presus de orice, am învăţat să fim prieteni, nu vecini. Aştia am fost noi, studenţii grozavi din Grozăveşti.

***

Ştiam că va fi un an fain încă din octombrie. Nici nu se putea altfel, doar aveam să stau lângă Duda. Oana nu merită un articol distinct, ci un blog separat. Eu nu sunt deloc uşor de suportat. Dânsa (e după uşă, ar adăuga Duda) nu doar că mă tolerează, chiar mă place şi mi-e cea mai bună prietenă de când o cunosc. Îi mai sunt datoare şi cu o sticlă de ulei, aştept promoţie în Carrefour. De ea voi aminti în multe articole viitoare. De Dudă, de sticla de ulei mă fac că uit.

***

În prima zi în cămin, Mikişor mi-a spus  un „bună, Dyna”.  I-am răspuns foarte sec „tu cine eşti?”. A devenit imediat olteanca mea preferată. Foloseşte mereu scuza cu „sunt blondă” atunci când face vreo boroboaţă. Ori când îmi întinde cartela ca să o pun la încărcat şi nu-mi înţelege privirea cel puţin nedumerită. Din cauza ei, am început să fumez în cameră. Mi l-a făcut cadou pe Tweety. A jurat că nu mai doarme niciodată la mine, după ce Şoseţel a sărutat-o franţuzeşte în somn. Miki avea gura deschisă.

Râde de oamenii care se împiedică şi nu suportă să spele vase. E un vulcan de energie, optimism şi bună dispoziţie.  Are lipici copilul ăsta, o iubeşti imediat, cu tot cu pistruii ei drăgălaşi. Când vrea ceva, face ochii mari şi-l imită pe motanul din Shrek. Şi ca o olteancă veritabilă, aşa cum se prezintă, Mikişor nu a mâncat niciodată praz. Se eschivează când e întrebată dacă ea a cea care a intrat prima la facultate. „Da, ne strigau de pe liste, în săli. Pe mine m-au strigat prima”, răspunde mereu blonda.

E frustrată că nu are ureche muzicală, dar are vocea nazală şi râsul dădacei Fran. Şi-a făcut puţin curaj şi a cântat în public (a se citi pe holul de la etajul doi). Aşa tare s-a supărat una din vecinele noastre antipatice, încât a ieşit din cameră şi i-a spus blondei să tacă. „Mikişorule, noi te iubim şi aşa, afonă cum eşti tu”, râde ciob de oală spartă.

***

Pe Alex l-am văzut prima oară la facultate, când se repartizau locurile din cămin.  Nu a vrut să schimbe locul din Grozăveşti cu unul din Măgurele. Ne băgam unghia în gât de ciudă că n-am reuşit să-l păcălim. După ce l-am cunoscut mai bine pe ăsta micu`, ne-a părut tare rău că am încercat să-l fraierim.

La început, folosea o grămadă de neologisme, cică să-şi formeze un limbaj academic. Cu greu l-am convins, de ziua lui Mikişor, să ne spună un banc deocheat şi să renunţe la limbajul pretenţios. S-a făcut roşu până în vârful urechilor lui simpatice.  „Băi, mama ta ştie ce faci?”, spunea dezaprobator Mikişor, după ce Alex a scos pe gură porumbelul. „Mama mea doarme”, şoptea Alex al nostru, ruşinat ca un copil obez surprins furând bomboane.

Mi-e dor de glumele lui proaste, pe care să le notez pe bileţele colorate şi să le lipesc pe frigider. În ultima seară în cămin, Alex a ţinut să menţioneze că, în urmă cu două săptămâni, a făcut o glumă la care am râs cu toţii. „Îmi amintesc şi gluma”, a precizat el.  Îi place să ciocnească paharele, chiar şi atunci când bem ceai sau apă. Trânteşte paharul pe masă, tresare la zgomot şi strigă „da, intră”. Râde cu noi când îşi dă seama că nu ciocănea nimeni şi e ţâfnos când se trezeşte dimineaţa.  Alex adoarme cu capul pe tastatură, împarte cu noi şi ultima felie de pâine, spală vasele, e meticulos şi ordonat. Îi cerem sfaturi şi nu avem secrete faţă de el. I s-au lungit mâinile în acest an, de cât a cărat bagajele noastre. E un om frumos. Din absolut toate punctele de vedere. Ah, şi mama lui, doamna Drug, face cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată.

***

Marceluşa e moldoveancă. Are accentul mai  puţin pronunţat decât al meu, deşi pentru ea a fost primul an în Bucureşti. E frumoasă, deşteaptă, feminină, elegantă şi foarte talentată. Devreme acasă nu e niciodată, dar e prea puţin important.

M-a mustrat când  am făcut alegeri proaste şi m-a ajutat să trec peste o perioadă dificilă. Ne-am aliat împotriva lui Alex şi am ajuns amândouă la concluzia că domnişorul Drug habar n-are să  joace badminton. E isteaţă foc şi învaţă imediat. E modelul elevului care îşi depăşeşte profesorul şi ne bate mai mereu la whist ori la rummy. A învăţat să mă ignore, chiar şi la mine în cameră. Reacţie pe care o are la „March, ieşi” e un zâmbet ştrengăresc, urmat de un refuz categoric.

Îmi spune că sunt ca o mamă. Nu ştiu dacă e neaparat un compliment. Îmi cântă aproape de fiecare dată când o rog, doar doar să nu mă supăr.  A simţit-o pe pielea ei că mă supăr des, dar nu prea îi pasă, ştie că-mi trece la fel de repede. E jumătatea talentată a celui mai frumos cuplu pe care-l cunosc.

***

Adiţu. El e un fel de Ballo. E pufos şi dansează mereu. Cumpără, fără niciun motiv, flori pentru fetele din cămin. Într-una din primele seri în cămin, am jucat, cu toţii, Mafia. Am câştigat datorită lui, iar biruiţii au jucat lapte gros. Ori s-a adeverit prorocirea, ori ghicitorul nostru în cafea a avut o intuiţie bună. Oricum, văzuse-n zaţ un călăreţ.

Adi a vrut să ţină-un toast, ca de sfârşit de sesiune. „Mulţumim, Dyna, că ne-ai făcut bărbaţi”, a spus el. Şi nu, nu avea nicio conotaţie sexuală.  El şi pălăria lui  gri sunt inseparabili, nu aş interveni niciodată în relaţia lor.

***

„Tipele” de la 232 , Deea-Andreea, au avut camera cea mai mică, parcă a fost croită după dimensiunile lor.  Andreea are cel mai colorat râs, amuză pe oricine. Are inocenţa unui copil, deşi arată ca o femeie.  Pudică din fire, stingea lumina pe hol de fiecare dată când mergea la duş. A avut grijă tot anul de Helmut, broasca ţestoasă pluşată. Singura dată când am mancat chec şi mi-a plăcut a fost atunci când a primit Andreea pachet. Şi promit că n-o mai las niciodată să-mi tundă bretonul.

Deea e tăcută la început, până se acomodează cu persoanele noi. Ori până bea prima cană de vin fiert. E vegetariană, deci n-a fost prea bucuroasă când găteam la uşa ei. Ştie că sunt pofticioasă, mereu are pregătit ceva bun atunci când intru la ea în cameră. Îi place să citească şi să facă broşe. E o foarte bună ascultătoare, mai ales dacă ascultă trance. Ah, tot ea a scornit glumele de interior cu Chuck Norris, una dintre cele mai bune idei căministe. S-ar mărita cu Alex doar ca să îi ia numele de familie.

***

Bogdan şi George s-au mutat şi au cam uitat de noi, merită certaţi. Bogdan a avut proasta inspiraţie să aducă un mini expresor în cămin.  „Bogdan, faci şi tu, te rugăm, o cafea bună?” s-a tansformat rapid în „Bogdan, fă şi tu 10 cafele”. Se migălea, făcea cafea în straturi, cu frişcă, lapte, espresso, cappuccino, macchiato, frappe etc. Ştie că sunt irascibilă când mă trezeşte cineva. A găsit soluţia optimă: să bată-n uşă de să audă şi cei din căminul vecin, apoi să se ascundă, nu înainte de-mi lăsa la uşă… o ceaşcă de cafea. George e cea mai creativă persoană pe care o cunosc, iar “Gemete-n căpiţă” va fi, probabil, un proiect de succes. Face tatuaje şi desene pe care eu nu le pricep. Oricum, eu-l asociez pe George cu toporaşii.

***

Fasole.  El nu e un om grozav. Nici om nu sunt sigură că e. Mai degrabă pare un antropoid. Îi spunem Fasole pentru că doar asta a gătit un an întreg. Găteşte în boxeri, pe care îi trage sub burta păroasă. Se apleacă, deloc graţios, lăsând să iasă ditamai stufărişul de pe fund. Nu-i o privelişte deloc plăcută.

Totuşi, problema noastră nu e că el găteşte dezbrăcat, ci că ne-a reclamat de fiecare dată când ne-am adunat pe hol.  Cred că în fiecare cămin există câte-un Fasole, un pârâcios. De ziua lui Mikişor, exact când noi cântam „la mulţi ani”, s-a trezit Fasole să ţipe să tăcem din gură. Altă dată, n-a fost deranjat de muzică, ci de faptul că noi râdeam. Frustratul!

Acesta e probabil unul din cele mai lungi şi incoerente articole ale mele. Totuşi, amintirea căminiştilor era un imperativ necesar. Cel puţin pentru mine. Aşa că, dacă nu vă place, nu citiţi, simplu (nu e valabil şi pentru prietenii mei, pe voi vă oblig).

Ultimul. Şi, cu siguranţă, cel mai drag mie. A fost anul în care „voi, ăştia de la jurnalism” a însemnat, pentru administratora căminului A din Grozăveşti, hărmălaie, gălăgie, debandadă, larmă şi, mai ales, reclamaţii. A fost anul în care am băut cafea din borcan. La facultate. A venit mami în Bucureşti. Am avut-o pe Şoseţel, pisica portocalie şi pupăcioasă. L-am primit pe Robi Igor. Am lipit multe bileţele pe frigider. M-am îndrăgostit de ciorba doamnei Drug. Am primit multe flori. Mi-am descoperit talentul artistic şi am făcut vaze. Am luat licenţa.Şi, mai ales, în anul trei de facultate mi-am făcut prieteni, nu colegi sau vecini de palier.

Mi-am ales specializarea, am schimbat grupa.  Am întâlnit mulţi oameni noi, unii de treabă, iar alţii puţin spre deloc. Am lenevit în primul semestru, dar a meritat să am restanţă la Istoria Presei. În semestrul doi ne-am distrat  de minune când am făcut emisiunea radio. Am format o echipă grozavă cu Teuţa,  Edwin şi Dragoş. Ei trei îmi vor lipsi. Sesiune, restanţe, măriri, festivitate de absolvire, licenţă, contestaţii şi s-a terminat anul trei. Toate secretarele sunt antipatice, grăbite şi nepoliticoase. Secretara noastră e excepţia care confirmă regula.

După Paşte, a venit mami în Bucureşti. Aşchia nu sare departe de trunchi, mama s-a rătăcit în campus. „Avea nişte ochi atât de albaştri şi frumoşi, m-am pierdut. Am uitat pe unde trebuie să intru, am mers drept înainte” a fost justificarea dânsei. Mai târziu, ne-am rătăcit împreună la metrou.

Şi-a serbat ziua în cămin. Mama mea, cea care nu ştie diferenţa dintre gustul de bere şi cel de vin, a băut un pahar întreg de şampanie. Suficient cât să o ia pe arătură. A primit o mulţime de flori, l-a speriat pe Adi, a plâns când i-a cântat Marcela. N-am avut pic de autoritate, mami tot a gătit în cameră şi a ars linoleumul. Miki venea în cămin doar să o vadă pe maică-mea. Dânsa a decis că este mama adoptivă pentru Adi, Alex, Marcela, Miki şi Oana. I-a plăcut aici. „Da, Nania, aveai dreptate. Ăştia care spun bancuri cu fetele gravide din Grozăveşti vorbesc prostii” a fost conluzia dânsei.

Am auzit şi eu, şi Duda, de zeci de ori „De ce nu v-aţi mutat împreună?”. Pentru că avem o prietenie prea frumoasă ca să o stricăm. Oana a locuit câteva camere mai încolo, a fost cea mai bună soluţie. Am scăpat de cearta obişnuită din luna octombrie. Mi-a cumpărat Tatty Teddy, mi-a eliberat un raft în dulapul ei de acasă. De Crăciun, am găsit cadou pentru mine sub bradul ei. A dormit cu mine şi m-a ţinut în braţe când am fost supărată. Am plâns amandouă când am aflat că nu va rămâne în Bucureşti vara asta. Oana a fost persoana  care mi-a împrumutat telefon, laptop (de multe ori) şi termoplonjon atunci când eu le-am stricat pe ale mele. Duda mea e de acord cu mine, avem şi noi momentele noastre proaste, când părem tute. Ne consolăm totuşi cu gândul că nu suntem tute constant.  A fost şefă de promoţie şi a făcut-o pe mama ei să verse lacrimi de fericire, iar pe mine să fiu mândră de cea mai bună prietenă a mea.

Pe scurt: În primul an cedam locul în autobuz, în anul doi, nu. Acum aş fi în stare să mă bat cu un moş pentru un loc pe scaun. În primul an, am iubit FJSC-ul, în anul doi, nu. În anul trei, mi s-a făcut scârbă.  Mă rătăcesc şi acum la metrou, încă mai am accent (culmea, mai ales când spun „accent”). Totuşi, cea mai bună parte o reprezintă oamenii pe care i-am cunoscut, dar ei merită un articol separat.

Anul doi nu a început prea bine. Mi-a dispărut diploma de bacalaureat. Cică nu am avut niciodată actul în original la FJSC şi mai eram student la o altă facultate, la buget. Probabil oi fi fost şi bursieră în altă parte, doar că eu habar n-aveam.  Şi tot eu am făcut zeci de drumuri facultate-rectorat că, deh, studentul suportă consecinţele. Diploma a apărut un an mai târziu.

M-am mutat în cămin. M-am obişnuit greu cu baia la comun ori cu gătitul la plita electrică. Stăteam la parter, aşa că boschetarii se masturbau la noi la fereastră, muncitorii furau capurile de la duş şi gândacii mişunau pe hol. Totuşi, nu aş fi dat  micuţa noastră cameră în schimbul apartamentului din Drumul Taberei ori gasonierei din Berceni, unde am locuit în primul an. Şi mi-e dor de Claudiţa, colega de cameră.

Anul trecut, am fost pentru prima oară pe stadion, la un meci de fotbal. Ioana (da, cea care a luat cea mai mare notă la licenţă) m-a obligat să ţin cu Rapid.  De fapt, m-a şantajat. Eu trebuia să fiu rapidistă şi, în schimb, am primit un frigider. Ioana, mamă, asta e pentru tine: “Suntem peste tot acasă, porţile ni se deschid… “. Ea şi Mihai îşi făceau o echipă de fotbal, ceva cu echipa fantastică, fuziune la rece, limba chineză, oricum nu mă pricep. Trăncăneau toată ziua despre fotbalişti. În loc să copiez notiţele de curs, scriam nume de jucători. N-am atenţie distributivă.

Mi-au plăcut materiile din anul doi. Am tremurat ca o vargă la Metode de Cercetare, materie predată, evident, de domnul Petcu (o sa-i fac statuie cândva). Semiotica îmi era la fel de străină ca echipa fantastică a Ioanei şi a lui Mihai. Seminarul mi-a plăcut, doamna profesoară Mădălina Moraru ne-a făcut să înţelegem o materie care părea imposibilă. Diferenţele dintre seminificat şi semnificant le mai ştiu (cred), dar nicidecum datoriă notiţelor de curs. Dumneaei a rămas profesoara mea de sufletul. Deşi m-a lăsat restantă în primul an. O altă profesoară pe care o îndrăgesc mult, Romina Surugiu, m-a descris ca fiind “bătăioasă”.  Cred că era un eufemism pentru “ţaţă certăreaţă”.  Adică îmi apăr punctul de vedere, pentru că eu am mereu dreptate (mă, sunt ironică, nu arogantă…acum).

O seminaristă cu vreo câţiva ani mai mare ca noi m-a acuzat că sunt “o mucoasă care nu are niciun drept să acuze Academia Română”. Eu i-am explicat că, în limba pe care o vorbesc eu, corect este “serviciu”. Noroc  că preda doar la grupa noastră. Femeia a dispărut după al treilea seminar. Nu tolerez agramaţii, dar pe cuvântul meu că n-am ucis-o. A, etica şi deontologia din anul doi. Cum spunea cineva pe twitter: “în viaţa mea de elev/student, am copiat doar la trei materii: religie, etică şi deontologie”. Subscriu.

Tot anul trecut m-am îndrăgostit de Cluj. “No, să nu te miri de el de unde-o venit”, uite că am învăţat  şi înjurături ardeleneşti. Tare dragi mi-s clujenii!  Acasă  am fost de două ori. De Crăciun am împodobit bradul, am făcut foc în sobă şi am plătit colindătorii. De Paşte, că aşa-i normal, câmpulungenii vopseau ouă (am scris iniţial că făceau ouă, dar nu ar mai fi fost normal).  Eu despodobeam bradul şi salvam ce se mai putea de la parterul inundat. Nu din cauza vreunui potop, am uitat eu apa deschisă. De Crăciun.

Pe scurt: în anul doi, nu mai aveam mutra de provincială speriată. Nu mai cedam locul în autobuz şi nu mi-a plăcut atât de mult FJSC-ul. Tot mă rătăceam la metrou.

În Bacău, există Universitatea Vasile Alecsandri, iar secţia Comunicare şi Relaţii Publice aşteaptă să primească acreditarea de la FJSC.  Am aflat şi eu cu două-trei zile în urmă, când o domnişoară mi-a lăsat un comentariu pe blog. Nu i-am dat prea mare importanţă. Astăzi, am primit un alt comentariu, de la o altă absolventă din Bacău, frustrată şi ea că nu şi-a luat licenţa.

Eu nu pricep o iotă din formula asta.  Aceeaşi expresie tâmpă se citeşte şi pe chipul celor două domnişoare atunci când văd un DEX.  Cele două comentarii şi limba română – iapa lui Iulie. Adică nicio legătură.

Sunt din Bacau, am terminat facultatea la ” minunata” Universitate Vasile Alecsandri din Bacau pe specializarea Comunicare si relatii publice. Aceasta specializare este coordonata tot de sotii Coman, pentru ca cei de la Bacau nu au acreditare definitiva. In fine…astea sunt minicuri. Ideea este ca din 70 de studenti au post picati 52. Este incredibil de socant. Studente bursiere cu medii de peste 9.50 in facultate au picat cu gratie. Nu se poate! CARE SA FIE MOTIVUL??? Subiecte enuntate neclar si fara exactitate in cerinta!! Ni se cere sa fim CONCISI si COERENTI in exprimare, asta INVATAM NOI DE LA DOMNII PROFESORI!!! Se promoveaza plagiatu si macanizarea informatiei ( scrise de dna Coman in carti preluate din D. Newsom). Urat, jalnic la nivel inalt!

Bine, felicitări. Eu sunt Dyna şi am terminat jurnalismul. Acum, că am depăşit momentul de curtoazie, hai să trecem la etapa următoare: aceea în care ne exprimăm frustrările. Faptul că ai fost studentă la o facultate din Bacău, pe care tu o caracterizezi, cu o ironie deloc inteligentă, ca fiind “minunată” dă naştere unor frustrări. Să te mai plângi că nu ai fost în stare să-ţi iei licenţa e de-a dreptul penibil. “Nu-ţi face cinste”, cum ar spune un prieten.

Trecem peste  greşelile de exprimare şi vocabularul limitat (eufemistic vorbind, desigur). Felicitări şi studentelor cu medii peste 9,50. Se pare că la Bacău sunt studenţi mai deştepţi, căci la FJSC spui “săru-mâna” şi pui lumânări pentru o medie peste 8. Puţin peste 8. După acelaşi raţionament, studenţii de la Fabrica de Diplome Spiru Haret sunt doctori academicieni, la ce note mari au. Pe bune, notele nu reflectă întotdeauna ce ştii. Am ochelari de cal, o ţin pe-a mea. Cel puţin până primesc nişte argumente solide care să mă determine să-mi schimb părerea.

Şi da, ai dreptate, învăţăm să fim coerenţi şi concişi. Eventual să nu măcelărim limba română, dar asta e mai puţin important. Coerenţa nu ţi-ai însuşit-o prea bine. Sau cel puţin asta dovedeşte comentariul tău. Sper că nu înţelegi prin concizie să scrii o pagină pentru cinci subiecte. Dacă da, uite de ce nu ţi-ai luat licenţa.  Ce legătură are plagiatul cu licenţa? Dacă te-ai prins tu că există aceleaşi informaţii în două cărţi diferite, înseamnă că le-ai citit. Logică elementară. Dacă le-ai citit, de  ce ai picat licenţa?

Al doilea comentariu, semnat “studenta”, aparţine tot unei domnişoare de la facultatea din Bacău.

BUNA ZIUA. EU SUNT DIN BACAU, LA COMUNICARE SI RELATII PUBLICE, UNIVERSITATEA VASILE ALECSANDRI DIN BACAU URMEAZA SA PRIMEASCA ACREDITAREA DE LA FJSC DIN BUCURESTI. PANA AICI NIMIK NOU…. pentru inscrierea dosarului de licenta ni s-a cerut 150 ron apoi s-au razgandit si ne-au spus ca s-a modificat taxa crescand de la 150 la 500 ron, de la o saptamana la alta….ok…nu ni s-a dat nici o explicatie nu se stie daca cei de la FJSC au modificat valoarea taxei sau profsorii nostri din Bacau…nu mai conteaza…a venit ziua cea mare…si ai apoi rezultatele: au luat 22 de studenti din 71 inscrisi…poate o sa spuneti ca asta e nu au meritat nu au stiut bla bla bla….ciudat este ca au picat foarte multi care au tocit toti anii astia, deci cei care mergeau la cursuri, cei mai buni. parca au dat notele alea asa la intamplare … care-i mai norocos trece si restu asta e…. E o mare bataie de joc in invatamantul romanesc…

Repet. Limba română şi cele două comentarii nu au absolute nimic în comun. Deci “nimik nou”. Totuşi, aici  altceva mă intrigă. Cum pitpalac tocilarii sunt cei mai buni? De când cei care tocesc au devenit cei mai buni? Învăţământul românesc are mari probleme, e adevărat. Există totuşi studenţi cu probleme şi mai grave. Iar faptul că nu şi-au luat licenţa nu e una dintre ele.

Încă un motiv în plus pentru care nu sunt de acord cu admiterea pe bază de dosar ori cu facultăţile care apar peste noapte. De ce să facă toţi facultate? E nevoie şi de oameni care să muncească la câmp, să spele toalete ori să culeagă căpşuni. Nu sunt meserii deloc ruşinoase. Doar că unora le stă mai bine cu sapa-n mână decât cu o legitimaţie de student în portofel.

Revenim la oile noastre şi la licenţa FJSC 2010. Şi eu sunt frustrată. De aia am făcut azi contestaţie, deşi, la o autoevaluare mai rigidă, nota este perfect justificată.  Da, cerinţele au fost ambiguu formulate, iar cele trei ore au fost insuficiente pentru cinci subiecte. După o oră jumătate, încă scriam la primul subiect. Culmea, am scris şi bine în prima parte a examenului. Nu m-am oprit până nu am auzit “pixul jos, a expirat timpul” şi nici n-am apucat să recitesc tot. Îmi dau pumni în cap, ştiam foarte bine cel puţin  primele patru subiecte. Nu m-am concentrat, am scris pe lângă subiect, mi-a fost cald, am avut emoţii, gândul mi-era la tipul drăguţ din spate.

Scuze găsesc cu miile. Totuşi, cel puţin cinci colegi, dintre cei 127 care au picat, au învăţat pe rupte. Au citit cele două mii de pagini indicate în bibliografie şi, mai important, sunt nişte oameni tare deştepţi. Ei au luat puţin sub 6, au tot dreptul să fie frustraţi şi le ţin pumnii la contestaţii.  În schimb, nemulţumirile unor indivizi care nu ştiu să scrie în limba română sunt nejustificate. Fără temei sunt şi lamentarile ca “am luat 1,20, dar eu meritam 9”. Or exista şi antipatii ale profesorilor, dar 127 e  totuşi un număr ca mare.

Concluzia mea: cel puţin jumătate din cei picaţi îşi merită soarta. Dacă eu aş fi luat sub 6, bineînţeles, făceam parte din cealaltă jumătate. Pentru că nici eu, la fel ca mulţi alţii, nu ştiu să mă evaluez corect.

La FJSC se intră greu şi se iese şi mai greu. Rezultatele s-au afişat în urmă cu câteva ore.  310 studenţi au dat examenul de licenţă săptămâna trecută şi doar 183 au obţinut o notă de trecere.  Nu spun că toţi ceilalţi 127 ar fi meritat note mai mari de 6, dar, cu siguranţă, unii dintre ei au fost dezavantajaţi de cerinţele imprecise ori de discordanţele majore dintre barem şi subiecte.

Atât de rău mă plictiseam, încât am făcut nişte statistici ale notelor de la licenţa FJSC 2010.

Jurnalism

Din 159 de studenţi, 92 sunt licenţiaţi în jurnalism, adică 57%. Ceilalţi 67 aşteaptă rezultatele contestaţiilor.

Relaţii publice

Baremul la PR a fost mai rigid, nu a existat nicio notă peste 9. Din 79 de studenţi, 44 pot sta fără nicio grijă, în timp ce 35 de studenţi înjură principiile stabilite de Public Relation Society of America.

Publicitate

Aici s-a luat şi cea mai mare notă – 9, 80. Bravo, Ioana! Profesorii corectori au fost mai îngăduitori, materia mai uşoară sau, pur şi simplu, oamenii mai deştepţi (optez pentru ultima variant). Astfel,  65% dintre publicitari sunt mândri licenţiaţi, iar 25 de studenţi, din 72, au primit note sub 6.

Eu nu mă bucur atât de mult că am luat licenţa, cât mă bucur că “eu NU mai sunt de la FJSC, de la FJSC, de la FJSC”!

“Tenişi am, blugi mi-am luat, oleacă di bătaie ştiu, mă duc la Bucureşti” îmi spuneam, fericită, înainte de 1 octombrie 2007. Am urât Bucureştiul încă din prima zi de facultate. Florăresele de la Universitate au ţipat la mine şi m-au ameninţat că mă aruncă în fântână,  am dat vreo 60 de lei pe taxi, apoi un individ tuciuriu m-a urmărit până în scara blocului

În garsoniera care avea dimensiunile unui cavou am văzut pentru prima oară gândaci de bucătărie. Mari, mulţi şi prietenoşi.  Am inundat de două ori vecinul de la doi, care nu era aşa de prietenos ca gândacii. Nu aveam Internet ori cablu şi învăţasem pe de rost grila de programe a celor de la TVR1. Nu aveam nici butelie, aşa că eu şi Duda ne făceam piure cu termoplonjonul. Dura cam jumătate de zi. Nu mi-e dor deloc  de cutia de chibrituri din Berceni.

“Faceţi sex acum, cât sunteţi tineri. Mai târziu veţi avea cel mult cinci minute pentru sex” , ni s-a spus încă de la primul curs. Petrecera de Sfântul Andrei a fost primul eveniment în organizarea căruia ne-am implicat (ce frază încâlcită). Tare mândră am fost de ecusonul cu “organizator”, încă îl mai am pe undeva.  După petrecere, am mers acasă cu multe sticle de suc şi caserole  pline cu fasole bătută, primite de la domnul profesor George Hari Popescu.

Ne-am plimbat cu microbuzul facultăţii prin ţară. Caravana FJSC ne-a dus prin Buzău, Urziceni, Focşani şi Galaţi. Am îngheţat în căminul de garnizoană din Buzău (oraşul în care orice se numeşte Crâng) şi ne-am spălat pe dinţi cu apă minerală. Am adormit la conferinţa de presă din Galaţi. Ah, Duda şi Mihai sigur îşi amintesc  prima conferinţă de presă la care am participat. Ştiţi voi, când ne-am umplut buzunarele cu pliculeţe de ceai…

Tot în primul an am făcut un seminar cu Lucian Mândruţă.  Avea dinţii mai albi decât cămaşa şi se lua mereu de accentul meu, mai mult decât evident. Ne-a dus pe toţi în redacţia Observatorului. Un semestru întreg ne-a învăţat despre titluri.  Şi acum, cea mai mare problemă a mea, atunci când trebuie să redactez un text,  este titrarea. Nu găsesc niciodată titluri acroşante, oricât m-aş strădui.

Îşi aminteşte vreun coleg de doamna Viorica, secretară pe vremea când eram noi boboci? Nici acum n-am înţeles cum o femeie atât de firavă putea zbiera atât de tare.  În opoziţie cu domnul Petcu, a cărui voce era mereu caldă şi lipsită de intonaţie. Imposibil să nu o iubeşti. Pe ea, pe vocea profesorului, nu pe secretară, Doamne fereşte şi păzeşte!

Pe scurt: în anul întâi mă rătăceam la metrou, cedam locul în autobuz şi mi-a plăcut FJSC-ul.

Gata, e oficial, nu mai sunt copil. Nu mă mai defines ca studentă  sau elevă, sunt absolventă. Am încercat să bravez şi să alung până şi cea mai mică urmă de nostalgie. Eh, şi de fumat am încercat să mă las, dar şi aici am dat greş.

Festivitatea de absolvire s-a desfăşurat într-o atmosferă solemnă.  Nu din cauza ceremoniei , ci pentru că robele ne făceau să arătăm ca nişte sacerdoţi. Sau ca nişte imitaţii proaste ale lui Zoro.  Momente emoţionante au fost prea puţine.  Nu “vă declar absolvenţi” al decanului m-a făcut să ţip de bucurie, ci discursul scurt al Dudei mele. Da, ea este Oana, cea mai bună prietenă a mea şi  şefa de promoţie de la PR.  Felicitări, Dudo! Nu m-am bucurat singură, prietenii şi vecinii noştri de palier au fost şi ei prezenţi, a contat tare mult.

După ceremonia de absolvire, am avut licenţa. Ordinea evenimentelor este dubios de nefirească, ştiu.  Zilele dinaintea examenului au fost marcate de atacuri de panică, căldură provocată de caniculă şi, mai ales, de febră, nopţi nedormite şi multe emoţii. În timpul examenului, am vărsat un pahar de apă pe spatele tipei din faţa mea. Culmea, neintenţionat.

Eu sper ca prima lucrare corectată să  primească o notă mai mare de şase. Dacă etica şi deontologia ne-au dat bătăi de cap, mai vreau ca profii corectori să folosească prima lucrare drept normă universală şi să ne treacă pe toţi. Ori să ne lase să fim atât autorii, cât şi judecătorii faptelor noastre. Eu m-aş trece!

Subiectele de la jurnalism au fost mult mai permisive decât cele de la PR ori publicitate. Atât de îngăduitoare, încât la al doilea subiect ni se cerea “redactarea ştirii” . Punct.  Dacă subiectul a fost defectuos forumulat, itemii din barem, pe de altă parte, sunt foarte concret prezentaţi. Nu există o concordanţă prea mare între ce am scris eu la al doilea subiect şi barem. Eh, măcar iau licenţa, asta e important.

Cu bune, cu (mai multe) rele, FJSC a fost o facultate chiar faină. Nostalgia e invitabilă, nu mă pot să nu rememorez unele întâmplări. Curând, răbdare…

Fiecare din noi a luat parte, măcar o dată, la o discuţie cu tema femei vs. bărbaţi. Vorbeam cu cineva zilele trecute despre faptul că numărul văduvelor e considerabil mai mare decât cel al vădanilor (îmi place cuvântul!). Explicaţia noastră a fost că cel mai deştept cedează primul. Uite, na, că savurez glumele misogine, iar asta nu mă face inferioară unui bărbat.  E absurd să spui că bărbaţii sunt mai inteligenţi, iar generalizarea inversă e la fel de stupidă. Te duce capul sau nu, indiferent de ce ai în pantaloni.

Nu cred în toată flecăreala despre emanciparea femeii. Da, există societăţi în care singurele noime ale femeii sunt procreerea, creşterea plozilor, gătitul şi spălatul. Noi însă nu trăim într-o astfel de societate. Avem femei care conduc tramvaie, companii ori armate întregi, dirijează circulaţia, arbitrează meciuri de fotbal, repară maşini, schimbă prize, jefuiesc bănci, joacă în filme porno, lucrează în mină , înjură în trafic, sting incendii etc.

Totuşi, de la toată tranca-fleanca asta cu emanciparea femeii, muierile naturale s-au transformat în păpuşi cauciucate, restaurantele cu livrare la domiciliu prosperă şi industria pilulelor pentru potenţă e în plină floare. Şi dânsele, doamnele, militează, vezi dragă, pentru egalitatea între sexe.

Să-mi fie cu iertare, dar nu va fi niciodată un raport de egalitate între femei şi bărbaţi. Suntem complementari, nicidecum egali (pe asta am auzit-o eu undeva). Pe lângă faptul că CNP-ul nostru începe cu doi şi nu avem cromozomul y, există şi alte deosebiri între cele două sexe.

Masculii îşi  pot face nevoile din picioare, au braţe puternice şi umeri laţi, beau bere şi râgâie în public. Noi avem nevoie, lunar, de o cutie de tampoane, putem mima orgasmul, ne place să primim flori sau complimente, aşteptăm să ni se deschidă uşa, purtăm pantofi cu toc. Ne mai alegem şi slujbe confortabile, iar munca fizică şi domeniile tehnice rămân bărbaţilor. Ca dovadă, facultatea de jurnalism ori ASE-ul sunt doldora de domnişoare, în timp ce în Poli se găseşte cea mai mare concentraţie de testosteron.

Propun un exerciţiu de imaginţie: o lume în care femeile şi bărbaţii sunt egali.

1. Ies dânşii  în oraş. Toţi  junii comandă bere. Ultimul cere, timid, o apă plată cu lămâie. Nu poate consuma alcool, e în al doilea trimestru de sarcină. Ies duduile în oraş. Nu le pasă că îşi pot împleti părul de la subsuoară ori că au spâncenele unite într-una . Toate comandă bere. Ultima venită cere o apă plată cu lămâie. Nu poate consuma alcool, la noapte participă la campionatul de Counter Strike.

2. Stau amândoi pe canapea şi se uită la televizor. El începe să ţipe şi să ţopăie. A văzut un şoricel. Acelaşi scenariu, doar că ea urlă şi gesticulează ca nebuna. A pierdut Steaua. Din nou.

3. Lui i se face foame, se decide să prăjească o fleică de carne. Uită de mâncare, arde friptura, era ocupat să îşi pună părul pe bigudiuri. Începe să plângă. Domniţa, şi ea flămândă, se apucă de gătit. Arde mâncarea. Era ocupată să se barbierească. Începe să injure.

Quod erat demonstrandum, nu va exista niciodată egalitate între sexe. Totuşi, cele care cred că toţi bărbaţii sunt bădărani, insensibili şi muieratici sau cei care consideră că locul femeii este la cratiţă au o gândire liniară. Liniară, îngustă şi limitată!

Mi-am lăsat modestia în metrou astăzi. Acesta este un articol despre cât de tare sunt eu, e suficient să îl citească mama. Şi să îmi aduc aminte eu, peste câţiva ani, de păţania de astăzi.

Am fost leneşă, nu m-am dus la cursuri în semestrul întâi, aşa că domnul Petcu nu m-a primit la examenul de Istoria Presei. A fost corect. Sâmbătă am avut restanţa. Am zăpăcit pe toată lumea: mi s-a părut, de departe (uite cacofonia) cel mai greu examen pe care l-am dat vreodată. Repet, nu îmi ştiu numărul de telefon, PIN-ul de la card, iar despre CNP ştiu doar că începe cu 2. Aşa că a fost cumplit să reţin ani, muuuuulţi ani.

Camera mea era plină de notiţe, conspecte, rezumate, ani subliniaţi cu turcoaz, să-mi pară mai plăcută materia. Am ajuns la istoria agenţiilor de presă, scria ceva de războiul din Crimeea. M-am blocat. Eu nu ştiu când e ziua maică-mii, de unde spanac să ştiu eu de războiul din Crimeea? Şi, mai ales, de ce să ştiu? “Pentru cultura generală” nu e un răspuns pe care să îl accept. Nu mai reuşeam să învăţ nimic şi uitasem tot ce am învăţat până atunci. Vecinii de palier au încercat să mă calmeze, însă fără rezultat, plecasem de la premisa că nu iau examenul. Vineri noaptea nu am dormit deloc. Am pus Lara Fabian în surdină, am împrăştiat foi în toată camera şi am abuzat de cafea şi ţigări. Am reuşit să memorez tot, mai puţin cenzura.

Dacă m-ar fi văzut Duda sâmbătă dimineaţă, ar fi spus că am “un ten cadaveric”. Tremuram ca o răcitură (piftie, mă) şi mi se lipeau ochii după vreo 40 de ore nedormite. Mi-am dat seama că am umbrelă la mine abia după ce m-a plouat cateva zeci de minute. Am ajuns în amfitreatru, am primit subiectele. Din două subiecte, evident unul era  cenzura, singura pe care nu o ştiam. La celalat subiect, am scris bine anii. Păcat însă că am greşit secolul. Am ieşit din R3 convinsă ca am picat.

Mi-am plans de milă tot weekendul şi, printre lacrimi, am învăţat şi cenzura. Abia ieri am aflat că luasem cinci. Am sărit de bucurie că am trecut cel mai greu examen pe care l-am dat vreodată. Totuşi, cinci e pomana profesorului. Nu e notă de trecere, doar arată că dascălul a fost tolerant. Da, până aici, nu sunt deloc tare. Chiar dacă luasem examenul, am repetat tot ce am învăţat, am făcut iar noapte albă şi m-am dus la reexaminare.

Despre domnul Petcu am mai scris şi aici. Predă cele mai scârboase materii, se străduieşte să nu îl placi şi e mereu serios şi rigid. Chiar şi aşa, este, fără îndoială, cel mai iubit profesor din FJSC. M-a mustrat dimineaţă că am uitat să trec “învăţământ zi” pe foaia de examen şi m-a căutat în două cataloage. “Copilo, eşti tânără şi proastă”, parcă a zis. Apoi i-am explicat că am venit să dau din nou examenul. “Eşti nebună, trebuie să te vadă un preot”, mi-a replicat. Apoi m-a trimis acasă, pentru că în catalog oricum rămâne nota cinci. Îmi pierd timpul degeaba şi îl pun să se uite peste o lucrare în plus, mi-a spus. “Nu, vreau să stau să dau examenul. Dacă nu vreţi să îl corectaţi, îmi iau foile şi mă evaluez singură, dar tot dau examenul”. Nici acum nu ştiu de unde am avut atât curaj. De obicei, uit şi cum mă numesc în faţa dumnealui. “Copilo, nu îţi pot descărca oricum nota în catalog, rămâi cu cinci. Dar, dacă vrei, stai”, după care a schiţat un zâmbet.

Mami, sigur vei citi asta. Îţi mulţumesc pentru că m-ai susţinut. “E jenant să ai restanţă la istorie, orice tâmpit ştie istorie”, mă încurajai când boceam la telefon. Degeaba ţi-am explicat că faptul că tu ai fost olimpică la istorie (una nesuferită, să se anuleze lauda) nu s-a moştenit. Ţie tot ţi s-a părut absurdă o restanţă la istoria presei şi fiică-ta o idioată. Uite că am avut restanţă pentru că nu am intrat în examen, nu pentru că l-am picat. Nu sunt tâmpită, sunt doar leneşă.

Revin. Am rămas în amfiteatru, am dat examenul. Am înşirat vreo 100 de ani, pe care i-am corelat cu evenimente şi nume ciudate. Abia acum urmează partea cu “ce tare sunt eu”. Am  fost sigură pe mine, am terminat cele trei subiecte şi am predat foile. Din nou, domnul Petcu mi-a amintit că nu sunt sănătoasă la cap şi că mi-am pierdut degeaba timpul.

Câteva ore mai târziu, am mers cu Teuţa la facultate să vedem notele. Numele meu nu era afişat. Domnul Petcu era în biroul dumnealui, am năvălit peste el şi l-am întrebat încă o dată de notă, cu toate că o ştiam. Mami, dragă, te ţin în suspans.

Repet, pentru mine, a fost cel mai greu examen pe care l-am dat vreodată. Domnul Petcu mi-a spus din nou că am nevoie de un preot (ca să vezi ironia) şi că nu poate schimba regulamentul, rămâne nota cinci. M-am adunat şi i-am explicat că mă doare fix în cot de nota din catalog. M-am exprimat mai puţin colorat. Eu voiam să îmi demonstrez că pot mai mult, atât.

A urmat cel mai fain moment de care am avut parte în trei ani de facultate. “Lucrarea a fost de 9-10”, după care domnul Petcu mi-a zâmbit. Eram fericită din breton până-n călcâie. Apoi el, cel mai iubit profesor, totuşi cel care nu face aproape  niciodată complimente, mi-a făcut ziua şi mai bună. “În 15 ani, de când sunt profesor, nu am văzut atâta ambiţie, copilo”, m-a felicitat şi mi-a dăruit trei exemplare din Revista Română de Jurnalism şi Comunicare.  Ce bine ar fi dacă aş şti să-mi folosesc ambiţia când trebuie…

E imposibil să nu îl respecţi pe domnul Petcu. Mai mult, nu ai cum să nu îl îndrăgeşti. Pe mine m-a făcut să învăţ cu mai puţin dispreţ la istorie, ceea ce e mare lucru. Şi m-a felicitat astăzi! Sper să ne pupe la absolvire.  Şi tot azi mi-am amintit că, dacă vreau, pot. A treia oară, e drept. Perserverenţă, maică, perseverenţă!

Un prieten a auzit o replică inteligentă zilele astea. Primul lucru care i-a venit în minte a fost „asta e bună de pus pe frigider”. Am un frigider cu personalitate. Am lipit pe el bileţele colorate, pe care am notat citate care-mi plac foarte mult, cugetări de-ale prietenilor mei ori, pur şi simplu, afirmaţii amuzante ori de-a dreptul nătânge.

Am dezlipit câteva cartonaşe pentru că nu mai erau demne de „lighioana albă”. Prietenii la nevoie se cunosc, aşa că mi-au umplut imediat frigiderul. Nu mi-au cumpărat mâncare şi, sper eu, nici nu mi-au zis de mama. Dar au zămislit alte aforisme care merită lipite pe aparatul frigorific. Loc nu mai am, aşa că „de pus pe frigider” s-a transformat în „de pus pe blog”.

***Categoria „el, The Great”

Încă ne mai amuzăm şi ne minunăm de perlele savuroase pe care le îndrugă The Great, vecinul nostru mai mic. „Dyna, când revii, caută-mă” este primul bileţel pe care l-am primit pe sub uşa camerei de cămin. Nu ar fi fost nimic ieşit din comun dacă aş fi ştiu pe cine trebuie să caut. Acelaşi vecin, deloc fan al pisicilor, îi cânta lui Şoseţel „la popa la poartă, stă o mâţă moartă”. În cameră era şi un teolog.

Tot The Great îmi răspunde sec, atunci când îi spun că nu mi-e foame: „…nu-i nimic, cândva îţi va fi foame. Mai bine să previi, decât să tratezi”. Mă acuză că sunt „o sumă de contradicţii şi paradoxuri” şi crede că eu „exist doar pentru a-i confirma lui anumite lucruri”. Uneori e drăguţ, îmi urează „o primăvara frumoasă şi fără pleonasme” ori îmi face complimente ca „e bine să ai lângă tine o persoană ca Dyna, ţine minte pentru tine lucrurile pe care tu le uiţi”.  Prietena lui, ceva mai talentată, îi spune că “dacă nu poţi cânta ca mine, măcar să cânţi ca păsărica”.

***Misogine/misandrine

Cumva, au ajuns pe frigider şi câteva afirmaţii de acest gen. Originale sau nu, au fost spuse la momentul potrivit. Îmi place să fiu măgulită, iar laudele ca “ai nişte ochi minunaţi, cred că şaten sunt”,  “Dinuţa, eşti impresionant de deşteaptă…pentru o fată” sau “eşti isteaţă, o fată nu poate fi niciodată deşteaptă” au primit un loc fruntaş pe “lighioana albă”. Acelaşi misogin spunea, într-un moment de sinceritate: “ptiuuu, sunt un prost”. Notat pe hârtie galbenă, lipit pe frigider.

Aparatul frigorific îmi aminteşte mereu că “bărbaţii ar minţi mai puţin dacă femeile ar pune mai puţine întrebări”, că “misoginul este acela care urăşte femeile cel puţin cât se urăsc ele între ele” ori că “femeile care îşi doresc să fie egale bărbaţilor sunt lipsite de ambiţie”.

***Cuvinte aiurite

Jumătatea mea bună se trage din Bucovina.Nu mai e un secret de ceva timp, pe cealaltă jumătate sunt moldoveancă. Deci vorbesc mult, lucru pe care îl remarcă toţi prietenii mei, deşi unul mi-a spus că “lucrurile cu adevărat importante se simt, nu se spun”. Chiar şi aşa, tot vorbesc mult.

Eu: În comparaţie cu tine, am cuvânt.

El: Draga mea, în comparaţie cu mine, ai foarte muuulte cuvinte.

Eu: POC!

El: Draga mea, voiam să insinuez că ai un vocabular bogat.

Alţii susţin că “ţi-aş spune că eşti mai simpatică atunci când taci, dar nu am de unde să ştiu”. Am realizat totuşi că nu doar eu vorbesc mult, e doar trăsătură feminină.

El: Dacă te-aş putea lua pe componente, te-aş lua fără gură.

Ea: Atunci m-ai pupa în fund!

***Cu tentă erotică

Ştim foarte bine să facem diferenţa dintre erotism şi perversiune: “nu sunt pervers, sunt doar jucăuş” sau “erotism este atunci când mângâi o fată cu o pană, perversiune este când o mângâi cu toată găina”. În situaţii limită, unii apelează şi la politică: “trebuie să mă gândesc la ceva non-sexual: Băsescu, Băsescu! Bă, Traian, nu Elena!”.

***N-am, nu ştiu, nu vreu!

Duda spune că “tot ce nu îţi spun e pentru că nu mă întrebi, nu pentru că nu vreau să îţi spun” ori că “până la anul mai e muuult, mai e un an!”. Când îi chem pe băieţi să mănânce le spun politicos un “Hai la masă! Şi adu şi masa”. Sunt studentă săracă, nici masă şi nici vată n-am.

The Great: Dyna, dă-mi nişte vată

Eu: N-am. Am doar tampoane.

The Great: A, păi nu ştiu să folosesc tampoanele.

***Artistice

Blonda mi-a împodobit frigiderul cu desene sau cu poezioare foarte inspirate (sau nu):

Acum este ora două,

Şi afară plouă, plouă…

Tu eşti la calculator

Iar pe Alex…îl omor?

Te aştept în holul nostru, 

Care de mâine e al vostru,

O să plâng când o să plec

Pentru că a fost PERFECT.

Se întoarce des, nu ne lasă deloc să îi simţim lipsa.

***Profunde

Mi-a spus mie cineva că “nimeni nu e important de la început”. Un Cub de Gheaţă a ţinut să adauge că “lucrurile bune li se întâmplă celor care au răbdare”. Tot Cub de Gheaţă Nesuferit a citat, la momentul potrivit, o replică dintr-un serial pentru femei: “fuck me badly once, shame on you. Fuck me badly twice, shame on me”. Şi, bineînţeles, un loc special pe frigider au primit şi citate ale unor oameni mai deştepţi ca noi: “viaţa e ceea ce trece pe lângă noi atunci când suntem prea ocupaţi să ne facem planuri” ori “viitorul aparţine celor care cred în frumuseţea propriilor vise”.

Deştepte sau …nu prea, amuzante sau seci, multe din ele rămân “glume de interior”. Mai mult, aparţin unor persoane tare dragi mie. E un motiv suficient ca să le menţionez pe bloguşorul meu.